Prin arta sacră avem de exprimat adevărul ca o realitate superioară şi nu exprimăm o realitate care are drept scop o imitare superficială a naturii. Icoana exprimă mesajul tainic a celor de dincolo, lumina limpezeşte soarta lumii şi evocă unirea eshatologică a pământescului cu cerescul. Prin imperfecţiunea sa empirică, icoana sugerează desăvârşirea în filigran, aminteşte omului că el este chipul lui Dumnezeu, înger în trup şi fiinţă cerească prin vocaţia sa originară. Icoana tratează spaţiul şi timpul cu o deplină libertate; dispune după bunul ei plac elementele acestei lumi şi lasă mult în urma sa toate îndrăznelile picturii moderne.
Astfel, iconograful lucrează cu spaţiul ceresc fără a ţine seama deloc de a treia dimensiune şi fără a folosi vreodată clarobscurul, profunzimea artificială sau volumul tangibil al sculpturii. Ortodoxia, din punct de vedere mistic, sobră şi despuiată la limită, este cea mai refractară orcărei imaginaţii, oricărei reprezentări vizuale sau auditive, oricărei „iluzii” care se arată   fi tentaţie de a circumscrie divinitatea în figuri şi forme.

Pe drept cuvânt icoana sfinţeşte ochii celor care văd şi-şi înalţă mintea la cunoaşterea mistică a lui Dumnezeu

Cf. Paul Evdochimov